Poliţistul ieşean Marius Coşofreţ are 41 de ani, iar de 17 ani îşi desfăşoară activitatea profesională la Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi. De 5 ani lucrează la Compartimentul Pirotehnic, acolo unde, în ciuda riscurilor, participă la intervenţiile de neutralizare a dispozitivelor explozive improvizate şi nu numai.

L-am putea descrie ca pe un poliţist atipic. Vă facem cunoştinţă cu el, printr-un interviu care vă va cuceri.

1. De unde aţi moştenit talentul de a scrie poezii?

În mod cert trebuie să fie undeva în profunzimea spiţei mele, pentru că nu găsesc pe cineva destul de apropiat care să prezinte veleităţi artistice. Totuşi, am un unchi din partea mamei care a cochetat cu poezia la un nivel fără expunere. Într-un fel sau altul, gena provine din partea mamei, deoarece tatăl ei şi pe cale de consecinţă, bunicul meu, a fost un lăutar într-o formaţie de fanfară sătească, „Banta lui Deleanu”, fiind una de o celebritate locală confirmată şi reconfirmată.

2. Cand aţi scris prima poezie?

Prima poezie, a fost una cu temă dată, eram în ciclul gimnazial, şi „diriga”, profesoară de limba şi literatura română, ne-a dat ca temă o poezie compusă de noi despre primăvară. Am compus-o destul de repede şi am fost tare mândru de ceea ce realizasem, dar cu această ocazie am avut şi o mare dezamăgire pentru că prezentarea temei s-a transformat într-o lecţie deschisă şi, la dezbaterea pe text s-a stabilit de către majoritatea colegilor mei că poezia e prea bună ca să fie a mea. Mama, acasă, ca să mă convingă de talentul meu m-a provocat pe tema „8 martie”, şi lacrimile smulse de poezia mea m-au făcut să rămân în zona asta până în ziua de azi.

3. Câte poezi aţi scris până acum?

Foarte multe, a fost copilăria cu toate fanteziile sale literare, trăită într-un decor sărac informaţional care te obliga să-ţi dezvolţi imaginaţia, a fost adolescenţa cu un carusel tulburător de trăiri, apoi toate celelalte, a apărut EA şi clar cauzalitatea directă între poezie şi iubire are un rod infinit de exprimare. Mai apoi copiii, pentru care nu eşti pregătit niciodată emoţional, te farmecă şi converg farmecul într-o nouă poveste de dragoste. Din păcate, foarte puţine au fost păstrate. De vreo doi-trei ani am început să mă organizez în aşa fel încât să le adun. Cred că am trecut de 100, din cele „palpabile”, dar demne de expus unui ochi consumator de poezie, cred că sunt aproximativ 50.

4. Aţi publicat vreun volum de poezii?

Nu am publicat, ca orice poet autentic am asupra-mi un spectru  „epigonial”, şi nici nu m-am expus prea mult pe această temă, fiindu-mi suficientă aprecierea celor din jur,  sigură şi reconfortantă. Însă odată cu apariţia reţelelor de socializare, am început să fiu mai vizibil şi feedback-ul resimţit mă face, la ora vorbirii, să pot spune că e foarte posibil să încerc să public.

5. Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?

Poezia e în mod clar o formă de exprimare ce ţine de o estetică literară, cred că fiecare om are şi o astfel de „haină de sărbătoare”, unii o îmbracă mai des, alţii mai rar, unii niciodată. Eu mă simt folosindu-mă de unelte suprareale atunci când intru în transă poetică, mă desprind de ritualul social, părăsesc itinerariul prestabilit al emoţiilor, trăiesc poezia atât în postura de creator cât şi în cea de consumator. Încă citesc cu nesaţ poezii ale unor autori consacraţi cât şi poezii scrise de genul meu de poeţi.

6. Ce vă inspiră?

Temele de inspiraţie sunt clasice, iubirea, natura, existenţa, dar şi viciile umane sau ignoranţa. Cumva se simte sfera de infuenţă, în sensul definirii inspiraţionale, odată cu trecerea timpului sau cu succesiunea evenimentelor. Dacă în copilărie natura şi propriile fantezii erau surse de inspiraţie, în adolescenţă sentimentele au fost cele care au dominat izvorul adăpării poetice, uite, acum după 40 de ani sursa de inspiraţie e clar atrasă spre zona de ironie vis-a-vis de natura umană. Cu alte cuvinte, m-am transformat într-un „cârcotaş monden”.

7. Copiii dumneavoastră vă moşteneştenesc talentul?

Am doi copii, cred că ambii au avut încercări literare. Trăind printre versuri, s-au „molipsit”. Ideea e că nu mă pot erija în „evaluator” în ceea ce îi priveşte ca să pot da şi nota creaţiilor lor, mie îmi place tot ceea ce ei pot face. Oricum, a compune poezii într-o lume a adolescenţilor în care e „cool” să scrii cu „emoticoane” e motiv de mândrie personală. Ca să nu repet greşeala propriei mele evoluţii, orice vers apare pe vreo coală de hârtie venit dinspre ei, îl păstrez cu mare grijă.

8. Aveţi poezii dedicate colegilor dumneavoastră?

Într-un compromis literar, în trecut, am făcut urăturile la sfârşit de an, personalizate şi ticluite în aşa fel încât să aibă savoarea şi umorul unor asemenea obiceiuri. Acolo am prins în vâltoarea versurilor părţi din personalităţile colegilor mei, fireşte într-un mod satiric, şi astfel pot spune că am reuşit să dedic lor parte din creaţia mea. La anumite sărbători, personale sau generale, compun câteva versuri pentru unii dintre colegii mei, şi le transmit telefonic ori pe anumite forme de socializare virtuale. Cred (şi sper) că am reuşit să surprind plăcut o parte din reprezentantele feminităţii, când în câteva rânduri am apelat la uitata şi clasica „felicitare de carton”, pentru a le transmite, în versuri, gânduri festive.

9. Ce doriţi să transmiteţi prin intermediul artei poetice?

Ca să fiu extrem de sincer, atenţia mea nu se îndreaptă către vreun mesaj anume, poezia vine la mine fără ca eu s-o invoc. După ce creaţia îşi definitivează opera, pot găsi o sensualitate, pot regăsi o conştienţă a mesajului. Nu mereu pot urma, în poezie, o linie impusă, nu vizualizez proiecţia finală a niciunui proiect poetic. Poate de asta pot cu uşurinţă să cochetez cu zone diferite ale genului poetic, cert e că un singur crez, în ceea ce priveşte tehnica poetică: mă face un pic mai riguros. Ca să nu depăşesc „fruntariile” întrebării sau să folosesc o expresie la modă, să fiu „on-topic”, indiferent de filosofia care învăluie geneza creaţiei poetice, finalul e umanitatea, frumuseţea umană atât de contestabilă în ziua de azi, care are capacitatea de a se strecura spre lumină, prin artă mai ales.

10. Ce alte hobby-uri mai aveţi?

Sportul este cu siguranţă un hobby, cred că ar trebui să fie un mod de viaţă, dar cel puţin în cazul meu este o pasiune, orice presupune şi o caracteristică ludică e pe placul meu, fotbal, tenis de masă, badminton, ciclism. Nu sunt un mare fan al noului trend în ceea ce priveşte mişcarea, culturism, fitness ori cum s-o mai fi chemând mersul la sală, asta nu înseamnă că nu am şi eu un program aşa mai „poetic” de întreţinere a musculaturii corporale. Cititul e însă regele hobby-urilor, îmi plac evident poeziile, romanele poliţiste, mă fascinează orice legat de istorie şi apreciez la nivel de beletristică tot ceea ce e scris de autori români. Am fost colecţionar de timbre, în copilărie, şi mai am ceva timbre printr-un ungher cu specific „vintage”, asta ca un hobby pe care nu l-am păstrat până azi.

         11. De ce aţi ales să deveniţi poliţist, deci să trăiţi într-o lume pragmatică, să lucraţi la Compartimentului Pirotehnic, riscându-vă viaţa în intervenţii?

Nu cred că în visurile mele copilăreşti am trecut de etapa cavalerului în armură care era predestinat să cucerească lumea şi inima prinţesei, nu reţin să-mi fi dorit ceva anume în sensul devenirii profesionale, deci nici într-un caz poliţist. Dimpotrivă, tatăl meu a lucrat ca poliţist înainte de a se pensiona şi am avut posibilitatea să înţeleg că poliţistul nu e acel erou din romanele yankeilor, care e într-o perpetuuă pendulare între aventură şi satisfacţii. În momentul în care m-am hotărât să achiesez la ideea de a fi poliţist, am făcut-o doar pentru faptul că se înfiinţa la Iaşi un Detaşament pentru Intervenţie Rapidă, şi fiind la o vârstă (24 ani) la care riscul e  90% adrenalină şi 10% circumspecţie, nimic nu m-a putut opri să  urc în acest „tren” promiţător.

Nu aş găsi însă nicio explicaţie pentru faptul, că acum, la anii maturităţii, am ales o linie de muncă la nivelul maxim de pericol, Compartimentul Pirotehnic. Probabil că există reflexul de a escalada „munţi mai înalţi”, de a reacorda provocarea la un nivel nou, de a mă reconfirma şi valida ca aparţinând de zona de „Acţiuni Speciale” în ceea ce priveşte munca de poliţie.

12. Dacă ar fi să vă faceţi autoportretul, cum v-aţi descrie?

Fireşte, prin versuri. Numai aşa pot spune totul despre mine, numai aşa mă simt corect vis-a-vis de un proxim auditoriu, numai aşa pot reacţiona în propriul meu registru. Dar, e musai să revin la proză, pentru a deveni lizibil şi nu „voit preţios”, şi am să mă descriu succint şi sper descifrabil: în primul rând, trebuie să readuc pe tapet o chestiune destul de discutată, perioada comunistă, pe care eu am prins-o chiar în perioada de formare ca om, tot cenuşiul acelor vremuri, toată sărăcia socială şi culturală, înrădăcinează în caracterul fiecăruia anumite „bug”-uri, la mine se manifestă printr-o timiditate de fond, printr-o rigoare cazonă în ceea ce priveşte relaţiile de serviciu, printr-o auto-mulţumire instalată imediat după atingerea unui platou de scopuri împlinite. Am început cu partea mai puţin calitativă, pentru a finaliza cu aspecte mai demne de propria-mi mândrie, cred că am capacitate analitică, că îmi folosesc resursele intelectuale şi fizice la parametri peste acceptabil, şi cel mai important am un simţ al umorului vizibil de pe Lună. În rest, plâng, râd, îmi e ruşine, mă mândresc, nimic din ce e omenesc nu îmi e străin, aş vrea să spun că sunt şi modest, dar tocmai m-am glorificat anterior.

       13. Care dintre poeziile pe care le-ați scris sunt preferatele dumneavoastră?

Prefer, Eminescu, Coşbuc, Păunescu, dar dacă trebuie să jucăm în liga de amatori, atunci nu am să mă cramponez de genul consacrat şi am să încerc să expun din cele compuse de mine câteva de care sunt un pic mai mândru…

      14.  Pe lângă poezii, ne-ați prezentat și câteva epigrame. Când ați început  să le scrieți și ce vă determină să alegeți acest gen literar?

Epigrama e forma cultă şi inteligentă de a reacţiona la complexul de hibe pe care cu toţii le observăm în planul social, şi se adresează în mod cert spre un public care gustă umorul. Psihologii recomandă asta, să găseşti supape pentru a te elibera de stres. A surprinde anumite aspecte în versuri răsfrânte într-un final „hazliu-moral”, cred, că reprezintă, de ambele părţi, autor şi cititor, un mod original de a te „destresa”. Epigrama şi satira sunt apărute în orizontul meu creativ relativ recent, cumva m-am smuls de perioada romantică a evoluţiei mele artistice şi am intrat pe un făgaş ancorat în realitate.

EPIGRAMĂ

Noapte. Bate cineva la geam
Da!? ..Ai nevoie bre de lemne?.. N-am!
Iar adoarme omul nostru, bombănind de-așa întâmplare,
Peste un timp, la geam se-aude, iarăși fosta întrebare:
Ai nevoie, "man", de lemne?.. Ești nebun, ți-am spus că ba,
Lasă-mă să dorm "frăție", și te du în treaba ta!
Dimineața. Omul nostru se trezește cam confuz,
Că în zori(cam pe la 4), mai făcuse un refuz.
Își aruncă ochiii grei și deodată se trezește,
Stiva lui de lemn de foc, paremi-se, îi lipsește.
Se agită-n căutare, răscolește peste tot,
Geaba însă tevatura, lemnele nu sunt deloc.
Se așează dar pe prispă, păgubit și furios
Și observă la fereastră o scrisoare stând pe jos.
O desface și-o citește: "De trei ori am cerut voie,
Măi române ți-am luat lemnul, că mi-ai spus că n-ai nevoie !"