Cu o populaţie de aproape 60 milioane de locuitori şi o suprafaţă de circa 2 344 000 km2, Republica Democrată Congo este considerată al treilea stat ca dimensiune de pe continentul negru, după Algeria şi Sudan.

Considerente politico-economice şi geostrategice au făcut ca istoria ultimilor 40 ani ai RDC să fie marcată de numeroase războaie interetnice urmate de perioade lungi de instabilitate şi de dezastre umanitare ce au rezultat în pierderea a milioane de vieţi omeneşti, foamete sau migraţie clandestină.

La sfârşitul anilor ’50 belgienii au realizat ca vastitatea acestui stat şi interminabilele conflicte conduc la pierderea controlului politic şi au decis astfel să recunoască independenţa RDC la 30 iunie 1960.Urmare a divizării etnico-teritoriale, a intensificării luptelor tribale, a creşterii influentei URSS în zonă (contextul Războiului Rece) şi a necesităţii stringente de a proteja europenii din RDC şi a restabili ordinea publică, ONU a decis trimiterea, în anul 1960 a 20.000 de căşti albastre. Obiectivul principal era stabilizarea provinciei KATANGA loc unde existau puternice mişcări de stradă cu pronunţat caracter politic.

Perioada 1970-1996, cunoscută ca şi era mobutistă, avea să conducă la o exacerbare fără precedent a corupţiei, mai ales la nivel guvernamental, drastice încălcări ale drepturilor omului, falimentarea economiei, deteriorarea relaţiilor politice cu mai multe state africane şi un puternic curent anti-occidental.

Perioada cuprinsă între anii 1997 şi 2001 este pusă sub amprenta violenţelor interetnice, mai ales în estul Congo cât şi deteriorarea relaţiilor politice dintre RDC pe de o parte şi Ruanda, Uganda si Angola pe cealaltă parte.

În termeni economico-sociali, un paradox greu de explicat măcină această ţară de circa patru decenii. Fiind unul din cele mai bogate state din lume în resurse naturale (diamante, aur, cobalt, coltan, cupru, nefrit, etc.) şi având un climat favorabil dezvoltării unei agriculturi structurate pe cel puţin două recolte anuale, ţara se află totuşi printre cele mai slab dezvoltate de pe glob, având una din cele mai regresiste economii, o rata a mortalităţii extrem de ridicată şi risc de securitate mare.

Instabilitatea politică generală şi manifestarea unei corupţii endemice, cu valuri de revolte interne, cu acte de agresiune şi barbarism îndreptate împotriva femeilor şi copiilor, la care se adăugă instabilitatea şi volatilitatea frontierelor şi influenţa politică externă extrem de agresivă reprezintă elemente esenţiale ce au stat la baza convergenţei eforturilor ONU, UE şi a ONG-urilor în sensul democratizării şi stabilizării RDC.

În această ecuaţie au contat şi evenimentele relativ recente din mai multe state vecine (Republica Ciad, Republica Centrafricană, Ruanda, Uganda, Angola sau Sudan) unde bătălia pentru putere a angrenat mai multe forte rebele, unele dintre ele având susţinere politico-economică sau extinzându-şi aria de influenta în RDC. 

În 2001, Kabila Pére este asasinat, puterea fiind luată de fiul său, Joseph KABILA, susţinut de comunitatea internaţională şi văzut ca un echilibru între RDC şi puterile regionale. Venirea sa la putere este marcată de o perioada de intense eforturi diplomatice regionale şi internaţionale, având ca obiectiv stabilizarea RDC, încetarea conflictelor etnice, părăsirea teritoriului congolez de către forţele rebele rwandeze şi ugandeze. Toate acestea au rezultat în organizarea primelor alegeri democratice din ultimii 40 de ani.

Acordul de la Sun City, din 2002, avea să aducă o extrem de îndelungată şi dorită mediere între forţele rebele din estul Congo şi Kabila cât si o puternică susţinere din partea unor state regionale în vederea organizării referendumului constituţional din 18 decembrie 2005 şi a alegerilor prezidenţiale din 29 iulie 2006. Pe acest fundal, comunitatea internaţională a decis să organizeze Referendumul Constituţional din 18 decembrie 2005 şi alegerile prezidenţiale, parlamentare şi senatoriale pe 30 iunie 2006.

În ciuda alegerilor democratice considerate a fi destul de transparente, perioada 2006-2007 a fost marcată de numeroase conflicte între putere şi opoziţie şi prin accentuarea atacurilor rebele din estul ţării.

Semnarea Acordului de la Nairobi în noiembrie 2007 şi a Actului de Angajament de la GOMA în ianuarie 2008 au adus un suflu nou în reluarea procesului de repatriere a rebelilor FDLR în RWANDA, şi în eforturile de asigurare a încetării focului (procesului de pace “AMANI”). În ciuda unor semnale pozitive, urmare a acestor demersuri, confruntările militare dintre CNDP şi FARDC au continuat, culminând cu ameninţarea CNDP din lunile octombrie-noiembrie 2008 de ocupare a oraşului GOMA.

La 02 martie 2009, Guvernul DRC a anunţat lansarea operaţiunii militare KIMIA 2 (cu suport logistic MONUSCO) menită să reducă influenţa FDLR şi să îmbunătăţească situaţia populaţiei civile care devenea tot mai des victima atacurilor rebele. Rezultatele slabe şi adâncirea crizei umanitare (1400 civili ucişi în perioada ianuarie-septembrie 2009, 7500 de violuri, 9000 de case arse şi peste 900000 de refugiaţi) au atras criticile comunităţii internaţionale iar la 31 decembrie 2009 operaţiunea KIMIA 2 a fost înlocuită cu una nouă denumită AMANI LEO.

Aceasta a fost lansată de FARDC cu suport logistic ONU sub principiul “condiţionalitătii” (ajutor acordat FARDC cu condiţia respectării stricte a drepturilor omului pe durata intervenţiilor) şi avea ca obiectiv eradicarea FDLR până la 1 aprilie 2010. Pe de altă parte, în ultimii doi ani, situaţia economică s-a deteriorat considerabil conducând la creşterea ratei criminalităţii în marile oraşe, scăderea încrederii populaţiei civile în preşedinte, în competenţa şi capacitatea guvernului de a gestiona situaţia creată, mişcările de strada şi revoltele. În plan politic, pluralismul suferă tot mai mult, fiind obişnuite intervenţiile brutale ale forţelor de ordine şi a serviciilor de informaţii subordonate puterii.

Misiunea Naţiunilor Unite în Republica Democratică Congo (MONUC) se desfăşoară ulterior încheierii acordului de pace de la Lusaka şi are ca scop supravegherea respectării încetării focului, demilitarizarea unor zone şi oraşe, şi componenta CIVPOL. În ceea ce priveşte componenta de poliţie misiunii MONUSCO, acţiunile cheie se desfăşoară pe două axe esenţiale:

Suport operaţional acordat Poliţiei Naţionale Congoleze în vederea restaurării autorităţii statului pe întregul teritoriul al RDC

  • Susţinerea ISSSS ( Integrated Strategy for Security and Stabilization) în estul DRC;
  • Protecţia populaţiei civile în zonele de conflict;
  • Protecţia personalului şi a bunurilor ONU;
  • Consolidarea capacitaţilor operaţionale ale Poliţiei Naţionale Congoleze;

Reformarea Poliţiei Naţionale Congoleze (PNC)

  • Reforma propriu-zisă a PNC(recensământ, criterii de selecţie solide a personalului, structuri poliţieneşti solide şi capabile să asigure un management naţional, reorganizare, restructurare, etc);
  • Consolidarea capacităţilor operaţionale şi de intervenţie prin implementarea de programe de genul “train the trainers”;
  • Mutarea formărilor ”stradale sau de stadion” în centre de formare reabilitate sau Academii de Politie;
  • Formari de lungă durată( minim şase luni);
  • Formari de cadre de comandă şi management;
  • Formarea, echiparea şi construirea de garnizoane şi locuinţe pentru 20 de Batalioane de Intervenţie Rapidă.

Poliţia Română a participat la această misiune începând cu 13 iulie 2002, angajamentele României fiind de trimitere în teatrul de operaţii a unui număr de 15 poliţişti sub egida ONU.

Galerie foto